Azi simt ca am doar o zi de cand traiesc pe pamant.

De dimineata ma doare capul ingrozitor, daca as inchide ochii pentru o secunda, as zice ca sunt in mijlocul unui stup de albine, aud un vajait epileptic. Nu-mi amintesc sa fi fost vreodata atat de distrata, ancorata intr-o stare de confuzie maxima sau poate nu ma cunosc suficient incat sa constientizez ca au mai existat situatii cand am trecut pe langa oameni, pe strada, fara sa-i vad macar, nicidecum sa-i recunosc.

Imi place atat de mult sa merg repede. Desi poate mi s-ar potrivi de zece ori un mers lent, pasi marunti si calculati, insa e la mijloc si o explicatie psihologica, vreau mereu sa fug de ceva. Da, asta trebuie sa fie, alta justificare nu stiu, nu-mi cunosc momentan calitatile de psiholog si nici nu vreau sa le exersez. Un motiv, cu siguranta mai putin important, in viziunea mea, e lipsa de timp de a te holba in vitrinele magazinelor. Nu pentru obiecte in special, multi oameni trec pe langa vitrine, se uita ca intr-o oglinda, ori eu imi cunosc felul cum imi sta parul intr-o jalnica zi de toamna ploioasa, nu vreau sa dublez acel sentiment de respingere fizica.

Schitez un sentiment de dispret si ura totala daca ma intrerupe cineva din acest ritual al mersului meu. Sunt diferiti indivizi in fata carora cedez, la rugamintea unui frumos tanar de a afla cat e ceasul, salutul unei colege si alte bagateluri d'astea. Ma gandesc uneori ce vina are un biet cersetor ce ma trage de maneca sa-i arunc o moneda, daca el habar n-are, nu-si da seama de conceptiile mele si implicit nevoile mele. Daca m-as cobori la nivelul lui, sa accept faptul ca cersesc atat de multe lucruri nesemnificative in viata mea, as avea cu certitudine o suta de ani traiti pe pamant.

Pana atunci, sunt doar o nou nascuta.