Imi spunea mereu, obsesiv, sacaitor chiar, profa' de pshiologie, anu' trecut, ca omu' traieste prea mult in afara sa. Si-ncepea sa peroreze frenetic despre ideea asta, indrugand ca nu stim cine suntem cu adevarat, ca e o prapastie imensa intre cine suntem si cine vrem sa fim, ca in noi zace tipicul abis din personajele dostoievskiene. Ce-i drept, cam de un an simt ca-s cu picioarele pe pamant si ca incep cat de cat sa conturez cateva idei de baza, dupa care sa-mi conduc viata. Idei, bineinteles, nascocite si faurite de mine, nu prinse din zbor, nerumegate, cliseice, din gura vreunui avorton.

Asadar, nu prea intelesesem la vremea aceea cum ar putea cineva sa nu aiba raspuns la intrebarea "Cine sunt?"; cre'ca se citea oarecum pe chipul meu o nedumerire usor batjocoritoare, intocmai ca atunci cand ii explici unui copil ca ceea ce face nu e deloc bine, insa te izbesti de o rezistenta infioratoare. Intr-adevar, cum era lesne de inteles, timpul si unele imprejurari m-au indreptat catre convingerea ei si, mai mult decat atat, imi dadeam seama cu stupefactie ca singuratatea nu numai ca e ajutatoare, ci chiar necesara. Mi se parea crunt, la vremea respectiva, sa incurajezi singuratatea pe temeiul ca astfel ajungi sa te cunosti si zambeam in coltul gurii, ca o tentativa a ironiei. Inca o data realizasem cat de mult m-am inselat si, iata, tocmai constatarea asta m-a inaltat.

Si-acu' am ajuns sa ma sperie tendinta de a ma insingura. O fi bine, o fi rau, n-am sa misc nici macar un deget sa indrept unele aspecte, caci tendinta de care ziceam nu e o pornire launtrica pe care am hotarat sa ma axez, ci mai degraba o situatie la care ma forteaza imprejurarile. Oameni cu probleme dintre cele mai neghioabe, cretine, idei sforaitoare si convingeri grotesti. Clisee, prejudecati imbecile si banalitate la superlativ. Si-atunci, tot ce-mi ramane e sa traiesc cat mai mult in mine, sa descoper cine-s cu adevarat, dand naibii toate scarpinaturile astea.