Ma chinuia nespus o orchestra, in acompaniamentul careia o vioara suava isi canta iubirea pentru o anumita prezenta feminina.

Plimbarile singuratice imi par a fi mult prea dureroase pentru un suflet si asa pustiu. Neavand niciun aliat, incep sa se contureze in minte tot felul de nebunii stranii si neintelese. Un zambet; ti se pare o reactie umana angelica, si-atunci de ce ma intreb cum de-si pierde profunzimea in timp? Si-ar mai fi... de ce acea luminozitate a fetei e inlocuita subit de o stricaciune a uitarii?

Inaintand in incapatanarea de a-mi continua drumul, simt orice privire ce ma iscodeste. Si-s cativa ochi atat de inexpresivi incat si un pictor netot si netrebnic le-ar da putina viata; sunt insa ochi umezi si caldurosi ca aburul scos din rasetul unui copilas in miezul iernii. Ma intreb, cum as putea oare sa nu ma agat de tresarirea involuntara la un asa stimul? Sunt multe dati in care nu ma mai mira nimic si ma las prada indiferentei. Semn de inteligenta profunda sau prostie crasa, asa spunea un rus.

Dupa toate, ajung sa aud doar o vioara care scartaie, probabil manuita de vreun neghiob; plimbarile in ploaia marunta si rece ma dezgusta, iar privirile le ocolesc din motive puerile. Si nici tu nu pari sa fi existat cu adevarat.

Uite cum, la finalul unei seri singuratice de miercuri, totul pare sa se evapore o data cu un oftat prelungit.