Taica-miu mereu vrea sa ma invete sa joc sah, in dupa-amiezile mele libere. Crede ca astfel voi purta mai departe talentul sau de geniu.

Niciodata nu sunt atenta la regulile acestui joc, nu vreau sa jignesc niciun fel de impatimit, insa nu ma atrage. Ma mir insa cum tata nu-si da seama ca imi zboara mintea in alta parte, am eu un fel unic de a ma comporta in asemenea momente. Chiar ca e o lovitura grea, stiind ca nu ma cunoaste prea bine, dar din fericire, ma aflu la o varsta edenica, unde, spre rusinea mea, parintii trec in planul secund.

De pilda, tata ieri se strofoca atat de amuzant sa-mi explice cum sta treaba cu mutarea damei si simteam o obligatie fireasca sa-i urmaresc cu atentie fiecare silaba pe care o accentua cu putere, in semn de recunostinta pentru efortul depus. De cele mai multe ori, se intampla exact pe dos, ma gandesc la schimburi de priviri. Intre doi indivizi. Intre mine si un individ.

Eu il consider un joc, e unica urma de astfel de activitate pe care inca o pastrez in personalitatea mea. In timpul unui astfel de schimb, as zice ca e o crima sa scoti un cuvant, cel care o scoate e bine sa fie numit inconstient si nepriceput.

Nu stiu de ce ne chinuim sa invatam toate limbile pamantului. Doi oameni se inteleg perfect din priviri.