Gasesc sfarsitul de saptamana prea banal definit ca o relaxare a ceea ce numim creier, de fapt, dupa perceperea mea adolescentina, weekendul e viata de luni, adica a inceputului de saptamana, insa simtitor imbunatatita, din toate punctele de vedere.

Rutina acestor doua dimineti de sambata si duminica, inseamna, cel putin in cazul meu, creioane cerate si biscuiti. Desigur, monoton la prima vedere, oricarui om de pe strada si nu numai ii plac creioanele de acest tip, dar raspunsul meu probabil e unic. Mirosul lor ma ademeneste de fiecare data, ma gandesc ca nu ar trebui sa se inventeze unele comestibile ca sa le pot roade in gura. Ceea ce ma opreste e atasamentul meu emotional fata de acea cutie impecabil pastrata.

Iar biscuitii sunt foarte buni, insa au un plus cei cu crema. Stau prost la capitolul legat de cum ar trebui sa-i mananc, dar nici prezenta unui public larg prin preajma mea nu m-ar impiedica sa ii desfac, curat uniform crema de pe ei si apoi sa-i savurez asa, goi.

Combinate intre ele, practic aceste doua parti din mine, ma fac mereu sa oftez dupa serile linistite de duminica. Acum cateva luni am desenat o fata, pe care nu inteleg bine de ce toata lumea o priveste ca pe prietena mea cea mai buna, cand eu strig din toti plamanii ca e exact opusul. Creionul maro i-a conturat parul frumos de altfel, dar parca prea schimbat din cauza placii, iar ochii albastri i-am pus in valoare cu un creion ce batea usor in turcoaz. Problema e ca nu o pot desena singura, banuiesc ca e lipita ca siamezii de o alta fata, pe care din motive personale n-am de gand sa o pomenesc. Accentul cade pe un alt desen, adica pe unul in care i-am desenat personalitatea, unde culorile de baza erau cele reci, dinti stricati si piele imputita.

Duminica aceasta ma va gasi desenand cu totul altceva, chestii pe care unii le-ar numi intr-un mod urat, mazgalituri.