M-am tot gândit unde aş putea strecura toate frământările mele...

Când nu le mai pot înghesui într-o cameră dezordonată, plină de vechituri sentimentale, oare aş putea să le înec în nişte sticle goale de Sauterne, Lafitte sau Cognac? Nu chiar, pentru că s-ar umple sticla şi aş risca să le pierd într-o clipă blestemată de neatenţie.

Şi dacă le-aş aşterne pe o scrisoare plină de pete de cerneală neagră, lăsând-o să zboare în bătaia vântului? Nu... aş urmări-o cu privirea până când i-aş pierde urma, ar inghiţi-o întunericul şi apoi aş căuta-o disperată dimineaţă de dimineaţă.

Un străin... dacă le-aş aşeza pe toate pe umerii unui străin cumsecade? Pe urmă ar merge cocoşat, doborât de povara gândurilor mele.

Ş-atunci le ascund după un zâmbet sărăcăcios, schiţând la fiece pas trădări ale spiritului.