Nu e ceva rău să simţi diavolul în tine, nimeni nu-ţi spune să accepţi bagatelurile mele. Ştiu că trec prin orgasme simultane când am dreptate şi că nu există spasmă musculară mai placută decât cea pe care o experimentez privindu-ţi expresia feţei, dându-mi dreptate.

Mizerabil este să vrei să traieşti cu diavolul. Tânjesc după un rău absolut necesar in viaţa mea; după ani buni el se transformă, capătă culori şi forme diferite însă are mereu aceleaşi trasături. Masculine. Ieri diavolul era o bătaie de joc pentru cunoştinţele mele, întrebarea aia retorică pe care refuz să o mai repet, un răspuns mult prea concentrat in sentimente, dar parcă prea banal. "Te iubesc-ul" ăla rostit până la epuizare de o oarecare necunoscută, de o goliciune neatragătoare, de mii de voci feminine in extaz, una dintre ele aparţinând ei, cea pe care o aveam alături. Am iubit aceeaşi sămânţă de răutate; nu te atenţionez. Trăieşte cu diavolul.

Azi e deja un ideal, un fel de combinaţie schimbătoare. O prăpastie şi edenul. Iubesc din nou un diavol ce promite multe şi mi-e frică pentru prima oară în viaţa mea de dăruire. Transcriu rânduri dintr-un jurnal vechi, cu pagini îndoite şi pătate de cerneală neagra. Scriu prost, fără să-mi controlez găndurile, cu adaosuri inutile.

Lângă un foc ce arde de câteva ore bune arunc pagini întregi scrise cândva cu lacrimi. Am o satisfacţie diabolică de a arde cu ele împreună, devenind scrum.
Doar ca e cum zicea şi Bulgakov:
"Hartia scrisă arde greu."