Ania Pavlova.

Viforul firesc la lunii ianuarie sechestra din ce in ce mai multa lume in casele unei stradute inguste din Moscova. Splendoarea peisajului nu putea fi exprimata in cuvinte, poate doar in acuarelele unui pictor ingenios care sa transforme aerul caselor aidoma unor mosneguti care povestesc de secole balade, intr-un tablou valoros.

Ania respingea ideea comuna a societatii in care traia, aceea de a bea cafea dimineata. Licoarea asta avea un gust ce o facea sa-si strambe buzele carnoase, ca atunci cand cineva ii fura papusa ei favorita, acum foarte multi ani. Singurul energizant era ideea patinajului intr-un loc pustiu, departe de aglomeratia enervanta a capitalei.

Patinele inca aveau luciul caracteristic lucrurilor abia cumparate, poate pentru simplul fapt ca le primise cadou de la tatal sau, Yuri, un rus cu pete rozalii in obraji, sanatos si bine facut. Cand iesi afara din casa, gerul ii biciuia fata, ca un demon nenorocit. Era deja obisnuita, asa ca nu dadu importanta unei asemenea neplaceri si incepu sa manance zapada, gandindu-se la numarul redus de calorii, totodata.

Patinoarul era la prima vedere pustiu, asa cum isi inchipuise, insa in departare se zarea un punct, marindu-se in timp ce se apropia de ea. Ania incepu sa contureze usoare cercuri pe gheata, zgaraind-o, ca si cum ar fi avut cutite in talpi. Usoara timiditate si sfiala i se zareau pe chip, tanarul profesionist de langa ea nu o scapa din ochi.

Ma intreb, cine si-ar fi inchipuit ca o usoara atingere a mainilor e doar o rugaciune spre atingerea trupurilor, ca gheata se poate topi din cauza unui schimb nevinovat de saliva fierbinte...